Investiţiile pe piaţa de capital sunt, o spunem încă o dată, riscante. O binecunoscută metodă de a reduce riscul este de a nu ţine toate ouăle într-un coş. În teoria portofoliului aceasta strategie se numeşte diversificare. Înainte de a porni la construcţia portofoliului, investitorul trebuie să îşi păstreze o rezervă pentru necesităţile curente şi pentru acoperirea unor urgenţe neprevăzute. Următorul pas constă în determinarea nivelului de risc pe care investitorul îl poate suporta. Toleranţa la risc este capacitatea investitorului de a accepta riscul şi este în funcţie atât de dorinţa cât şi de abilitatea acestuia de a îşi asuma riscul. De multe ori există un conflict între dorinţa de a se expune riscului şi abilitate. Fiecare individ vine în ecuaţia investiţiei cu un set unic de circumstanţe financiare, scopuri şi limite care îi vor influenţa clar alegerile. Totuşi există câteva "modele" care joacă un rol important în stabilirea toleranţei la risc şi a obiectivelor investiţionale.

În istoria teoriei financiare şi economice s-a considerat că investitorii sunt raţionali, acţionează bazându-se pe informaţiile disponibile şi doresc să îşi maximizeze averea. În ultima vreme se pare că a câştigat teren recunoaşterea faptului că mai ales în situaţie de stres consideraţiile psihologice joacă un rol important în hotărârile luate de investitori.

Toleranţa la risc a investitorului rezultă din combinarea răspunsurilor la întrebările 2 şi 3. În funcţie de toleranţa la risc investitorul îşi va stabili randamentul ţintă. Este clar că un portofoliu care prezintă caracteristici de risc redus nu va putea oferi un randament mare. Evident că un risc mare nu garantează un randament mare doar îl face posibil. Obiectivul investitorului de obţinere a unui randament cât mai mare corespunzând toleranţei sale la risc este stabilit în contextul unor limitări importante. Acestea sunt: nevoile de lichiditate ale investitorului, orizontul de timp al investiţiei, limitări puse de sistemul de impozitare, limitări legale şi circumstanţe speciale.

Toate etapele parcurse până în acest moment îl vor ajuta pe investitor să stabilească ce proporţie din suma investită o va aloca acţiunilor şi ce proporţie instrumentelor cu venit fix. Această etapă se numeşte alocare strategică şi pentru a fi completă mai are nevoie de o componentă: privirea asupra condiţiilor macroeconomice, a tendinţelor de evoluţie a ratei de schimb, a inflaţiei, a preţurilor acţiunilor, etc. Dacă aşteptările analiştilor şi ale comunităţii de afaceri (care sunt de obicei pe larg descrise în presă) sunt optimiste, alocarea va fi mai favorabilă acţiunilor decât în cazul în care (toate celelalte circumstante fiind aceleaşi) aşteptările sunt mai rezervate sau de-a dreptul sumbre. Această etapă este continuă. Oricând pot apărea evenimente care schimbă perspectivele de evoluţie ale mediului economic, astfel încât investitorul va trebui să monitorizeze în permanenţă situaţia de fapt pentru a putea schimba la timp alocarea fondurilor pe grupele de active.

Pasul următor este alocarea tactică. Trebuie alese pentru fiecare grupă de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni corporative, obligaţiuni municipale, titluri de stat, etc) activele propriu-zise. Acţiunile cărei companii vor fi cumpărate, la ce preţ şi în ce moment. La fel şi pentru celelalte grupe. Investind în mai multe companii se înlătură aşa-zisul risc nesistematic. Investitorul nu va pierde întreaga sumă în cazul în care una din companiile din portofoliu întâmpină dificultăţi (pierde clienţi importanţi, contracte mari sau trebuie să plătească despăgubiri unui client ori dă de-a dreptul faliment) cum s-ar întâmpla dacă ar alege să îşi plaseze toţi banii într-o singură acţiune. Alcătuirea unui portofoliu optim nu constă însă din simpla punere la un loc a unor active care fiecare în parte prezintă caracteristicile risc - randament dorite de investitor. Trebuie căutate acţiuni care în corelaţie cu celelalte deţineri ale portofoliului să îi crească acestuia randamentul şi să-i menţină (dacă nu chiar să-i scadă) riscul. De exemplu în momentul în care în portofoliu există acţiuni ale unei companii producătoare de aluminiu (mare consumatoare de energie al carei profit scade o dată cu creşterea preţului electricităţii) este bine să fie incluse şi acţiuni ale unei companii producătoare de energie electrică. Sau acţiunile producătorilor de autoturisme (ale căror vânzări scad la creşterea preţului petrolului) pot fi echilibrate de prezenţa în portofoliu a acţiunilor unor firme din domeniul petrolier.