24 Ianuarie 2023

Cristian Olteanu: „Greșeala este cel mai important profesor al fiecăruia dintre noi. Cu mentalitatea asta avem nevoie să creștem”

Interviu de Andreea Giuclea
Fotografii de Mihai Ștețcu și Cosmin Moței

Cristian Olteanu este psihoterapeut de 15 ani, iar de șapte ani e preocupat de psihologia sportivă, fiind și el fost sportiv de performanță în copilărie și adolescență. A colaborat cu echipa olimpică de baschet a României, cu echipa de baschet Știința București și cu campioni naționali din tenis, iar acum face parte din programul GO Scholarship, care își propune să creeze un sistem suport pentru a ajuta tineri sportivi și sportive din mai multe discipine să facă pasul spre performanță.

Ne-a povestit în interviul de mai jos despre cât de importantă e pregătirea mentală în viața unui sportiv, cum lucrează cu tinerii din proiect pentru a-i ajuta să mențină un echilibru emoțional între sportul pe care-l practică și viața de zi cu zi, despre cum îți construiești încrederea și mentalitatea de învingător și de ce bucuria copiilor ar trebui să fie mai importantă decât performanțele obținute la vârsta junioratului.

Cât de importantă e pregătirea mentală în viața unui sportiv, mai ales la vârsta junioratului?

Eu cred că e la fel de importantă precum antrenamentul fizic. Așa cum îi dau timp antrenamentului fizic, așa am nevoie să-i dau timp și antrenamentului mental și igienei emoționale. La vârsta lor, nu au acces neapărat la partea asta de psihoterapie, pentru că la juniori nu e o practică întâlnită aproape deloc -- și mai mult, în sportul românesc nu prea e întâlnită. Și atunci noi suntem acolo pentru a-i ajuta din toate perspectivele, astfel încât să reușească să-și mențină un echilibru atât emoțional cât și rațional cât și fizic. Și să meargă în acest echilibru, să aibă o armonie în viața lor.

Cam care sunt provocările pentru ei la vârsta aceasta și cum lucrați pentru a-i ajuta să le gestioneze?

În primul rând, programul, pentru că au un program foarte încărcat. De multe ori nu reusesc să stea nici cinci minute acasă, că trebuie să plece din nou. Unii au și două antrenamente pe zi și e destul de greu să facă față și școlii. Unii sunt clasa a XII-a și au un an greu, în care trebuie să învețe pentru Bacalaureat. Alții trec din clasa a VIII-a într-a IX-a, au nevoie să se adapteze noilor programe școlare și noilor profesori și colegi. Mai mult decât atât, e presiunea pe care atât spectatorii cât și poate profesorii de la școală și, uneori, și părinții o pun pe ei și pe performanța lor sportivă.

Lucrăm cu ei atât prin workshopuri pe diferite teme -- spre exemplu cum să gestionăm emoțiile pe care le trăim --, cât și în sesiuni de unu la unu, care sunt săptămânale pentru unii, iar pentru alții sunt doar atunci când au nevoie.

Cum urmăriți progresul, ce fel de obiective ați setat?

Progresul îl urmărim în funcție de motivația pe care ei o au în sportul pe care-l practică, motivație pe care o descoperim atât în testarea bazală de la început, cât și în celelalte testări pe care le facem pe parcursul programului, le reluăm din șase în șase luni. Ne uităm mai degrabă în zona de motivație pe care o au pentru a face sportul respectiv și la bucuria pe care o au atunci când practică sportul. Am avut unul sau doi sportivi care aveau intenția să se lase de sport pentru că nu reușeau să facă față și i-am ajutat să-și mențină practica asta. 

Lucrăm cu copii între 14 și 17-18 ani și, mai ales între 14 și 16 ani, nu prea mergem în zona de obiective de performanță. Obiectivele sunt mai degrabă pe partea de bucurie a sportului și de a menține un echilibru între școală și sportul pe care-l practică. E un fel de muncă holistică, să spun așa, avem nevoie să avem grijă de ei și pe partea asta.

Ce pot face părinții pentru a-i ajuta, fără să pună presiunea de care ziceai?

În primul rând, să nu aibă așteptări de la copii. Singura așteptare e ca copilul lor să se bucure de sportul pe care-l practică și să lase performanța pentru perioada în care performanța începe să se contureze, începând cu vârsta de 17-18 ani, cred eu. Și, până atunci, să nu ne dorim neapărat ca copilul nostru să fie campion național, pentru că asta nu spune absolut nimic despre copilul nostru.

Ce pot să facă este să-i susțină și să-i iubească necondiționat, pentru că din păcate nu toți părinții știu să iubească necondiționat. Să-i susțină și să-i lase pe mâna specialiștilor, pentru că specialiștii știu exact ce au de făcut, și aici mă refer la antrenor, la profesori, poate la psihologi. Și eventual chiar să aibă o colaborare cu ei.

Lucrezi și cu antrenorii, ei cât de deschiși sunt către partea de pregătire mentală?

Bineînțeles, am avut câteva întâlniri și cu antrenorii. Acum suntem doi psihologi și Alina Gherghișan se ocupă mai mult de zona de psihologie sportivă, mergând mai des la antrenamente, dar am fost și eu în contextul ăsta, am discutat cu antrenorii despre sportivi: ce văd ei că au nevoie, ce le mai spun și eu că ar avea nevoie și colaborăm pentru binele copilului.

Sunt deschiși. Nu chiar toți, dar unii chiar sunt. Nu doar cei tineri, am întâlnit un antrenor la atletism de vreo 50+, spre 60 de ani, care e foarte deschis și își dă seama cât de multă nevoie au copiii de asta și că e un deficit în zona asta de mental coaching pentru copii.

Cât de important e rolul profesorilor, ei cum pot contribui?

E foarte important rolul lor, pentru că ei formează caractere, din perspectiva mea; sau cel puțin așa ar trebui să se întâmple. Împreună cu antrenorul, ar trebui să fie un al treilea și al patrulea părinte. Pentru că până la 18-19 ani este această perioadă de tranziție de la copilărie la viața de adult, și în tranziția asta se întâmplă tot felul de dezechilibre, atât hormonale cât și psihice, căci sunt legate. Și ce avem de făcut -- atât antrenorii cât și profesorii cât și părinții, toți -- e să fim un fel de susținători ai copiilor și să-i acceptăm așa cum sunt și să-i îndreptăm către anumite valori, să le arătăm că există o traiectorie bună de viață.

Cum vezi discuția legată de mentalitatea de învingător, despre care se spune uneori că lipsește sportivilor români?

N-aș spune neapărat că lipsește mentalitatea de învingător, numai că, mai ales la vârsta de 14 ani, spre exemplu, noi nu avem nevoie neapărat să avem copii cu mentalitate de învingător, ci mai degrabă copii care să se bucure de sport, de jocul pe care-l practică, să fie un fel de joc pentru ei. 

Această mentalitate de învingător se conturează în timp, odată cu descoperirea valorilor, cu descoperirea interiorului tău ca ființă umană. Și îți vei da seama că, de fapt, mentalitatea de învingător deja e în interiorul tău, dar odată cu descoperirea sinelui, odată cu descoperirea ta. Și, în primă fază, ce avem de făcut e să-i ajutăm pe copii să învețe să se descopere pe ei, să învețe să se cunoască, și mai apoi să înceapă să aibă o mentalitate de învingător.

Se poate construi și încrederea în tine?

Se poate construi, bineînțeles. Unii se nasc cu asta; nu neapărat că se nasc ci mai degrabă se construiește din familie, de la vârste foarte fragede. Și pentru alții e nevoie să o construim, împreună. Iar încrederea începe să crească odată cu rezultatele, și nu mă refer să fii campion național, ci de exemplu să îți iasă o schemă într-un anumit joc. Atunci am un rezultat și atunci începe să-mi crească și încrederea. Sau când am rezultate la școală, din nou începe să-mi crească încrederea în mine. Sau când îmi mențin constanța de a citi un sfert de oră în fiecare zi, din nou îmi crește, și așa mai departe.

Dar dacă te formezi într-un mediu în care frica de-a greși e mai mare decât încrederea?

Dar greșeala este cea mai minunată chestie. Greșeala este cel mai important profesor al fiecăruia dintre noi. Cu mentalitatea asta avem nevoie să creștem. Iar dacă mi-e frică de greșeală, ce am nevoie să fac este să reușesc să gestionez frica respectivă. Printre altele, și asta îi învăț pe copii: cum să gestioneze frica de eșec, cum să gestioneze frica de greșeală și cum să gestioneze greșeala, practic.

Milton Erickson, care a fost unul dintre cele mai mari genii ale psihoterapiei, spunea că atunci când vine o emoție în viața noastră pe care n-o vrem, ce avem nevoie să facem e nu să o respingem, așa cum suntem obișnuiți, ci mai degrabă să o invităm la un ceai. Și s-o întrebăm: „ce fel de ceai vrei să bei? în ce fel de ceașcă vrei să bei ceaiul azi? cu un cub de zahăr sau cu două?”.

Cu alte cuvinte, ce ne spune Erikson e mai degrabă să ne împrietenim cu emoția respectivă, indiferent cât de înfricoșătoare ar fi. Pentru că doar împrietenirea cu emoțiile ne ajută să le gestionăm. Dacă le respingem n-o să reușim niciodată să le gestionăm. Asta înseamnă eventual chiar să vorbești cu frica ta, sau cum spunem noi în psihoterapie, să o externalizăm cumva. Dacă reușesc să externalizez sau să personific acea trăire, acea emoție pe care o am, îmi voi da seama că ea nu este inclusă în mine, și voi reuși s-o gestionez într-un alt mod.

E vreun sportiv pe care-l admiri sau îl dai exemplu copiilor din perspectiva asta, a mindsetului?

Federer este unul dintre ei. Este un om cu o capacitate intelectuală peste medie, vorbește fluent patru sau chiar cinci limbi, un om cu valori morale - familie, empatie - prin multitudinea de evenimente organizate pentru strângere de fonduri în cazuri de calamitate. A început de jos, ca și copil de mingi, și a menținut o carieră de succes îndelungată. Asta dovedește capacitatea de a se adapta oricărui stil de joc al adversarilor, deci flexibilitate și agilitate psihică.

Ce-ar mai trebui să știe oamenii despre proiectul GO Scholarhip?

Cred că ar trebui să știe că este, poate, unic în țară din perspectiva susținerii pluridisciplinare. Adică avem toate disciplinele de care un sportiv are nevoie să poată să facă performanță. Pe altă parte, este un proiect care de fapt ajută să crească viitorii lideri ai țării, din punctul meu de vedere; lideri de opinie și lideri ca și modele de viață. Nu ne concentrăm doar pe partea sportivă, ne concentrăm și pe partea educațională, și pe partea umană; pe dezvoltarea lor personală, academică și sportivă în același timp.

Care crezi că e contribuția principală a proiectului?

Contribuția principală e că acești copii își dau seama că fac parte dintr-o comunitate foarte faină de campioni, sau nu neapărat de campioni, de oameni care vor să crească, la fel ca și ei. Și poate suntem un fel de vârf de lance în ceea ce privește schimbarea sportului din România.

Cum ai defini un campion? 

Un campion este un erou în viața lui și a comunității din care face parte. Și acel erou, ce face de fapt, este să dea mai departe din înțelepciunea pe care el a primit-o în tot contextul lui de viață, și o dă mai departe oamenilor din jurul lui și comunității. Și asta face ca acel campion să fie de fapt un erou în viața lui și în viața celorlalți.

Și cum ai defini performanța, un alt cuvânt despre care vorbim des?

Performanța cred că este despre mijlocul prin care reușești să ajungi erou în viața ta și a celorlalți. Mai explicit, atunci când vrei să-ți atingi un obiectiv -- cum este să dai mai departe oamenilor din comunitate --, ca să poți să-ți atingi scopul respectiv ai nevoie de niște mijloace, și performanța înseamnă modalitatea prin care reușești să-l atingi. Ce faci zi de zi ca să ajungi acolo. Eu cred că acești copii fac performanță în fiecare zi, numai prin simplul fapt că merg la antrenament, că merg la școală, că învață, că nu își pierd timpul făcând toate celelalte lucruri pe care colegii lor de școală le fac.